Home Articole

M. Mihaies: „Suntem in perioada de etalare agresiva a bunastarii“

A renuntat la un flux continuu de burse care-l duceau dintr-un continent intr-altul, alaturi de marile condeie si cele mai luminate minti ale lumii, pentru a deveni vicepresedinte al Institutului Cultural Roman, o decizie pe care putini si-ar fi asumat-o (amintiti-va de executiile publice ale gloatei isterizate de poneiul roz). A ajuns printre iubitorii de vin prin Ioan T. Morar si a realizat imediat ca nu va mai putea bea niciodata “vin de surcele”. Despre romani si rafinament, cu un rafinat intelectual roman.

PARVENITII SI RENATURALIZAREA

Ne simtim vinovati sa ne atingem de lucruri bune? Ne e lene sa ne complicam o secunda pentru a obtine ceva mai bun?

Complicatii? Din contra, ne plac complicatiile, dar nu pentru a face lucrurile mai bune, inventam complicatii pana pierdem din vedere esentialul.

Atunci de ce nu baituim carnea o ora inainte sa o aruncam pe gratar, de ce nu dam un leu in plus pe un condiment bun? Avalansa de mediocritate sau prost gust de-a dreptul face parte din firea noastra sau a lucrurilor? Cat mai avem de asteptat pana la un prag tolerabil de rafinament?

Si in gastronomie, ca in orice altceva, exista un instinct al rafinamentului, care nu are nimic de-a face cu persoana si caracterul, este ceva natural, innascut. Uita-te la italieni – cum vorbesc, cum se poarta, cum gandesc... Si totusi au un gust desavarsit, in imbracaminte, arhitectura, arta, au si in vinuri si mancare. Si nu se poate spune ca au trecut prin experienta istorica ce a condus la formarea acestui gust in Franta, de exemplu. La noi, lucrurile sunt departe de asa ceva, suntem inca in perioada de etalare agresiva a bunastarii. E suficient sa arunci o privire spre cel mai des intalnit gen muzical – maneaua. Despre ce e vorba? Despre bani, putere, sfidare, umilirea dusmanului.

Si pe parveniti cine-i opreste sa ceara caviar si sampanie, in loc de fasole cu ciolan?

Ei, au inceput si ei sa mai mearga si la Bamboo... Dar da, este adevarat, intalne sti oameni cu foarte multi bani in carciumi populare. „Ii trage ata“ spre nesofisticare. Sunt pe un drum care pare clar, dar aleg sa faca un pas inapoi din calea evolutiei, sa intre intr-un proces de renaturalizare. Pentru evolutie, trebuie lucrat pe exemple. Oricum, noi suntem abia la inceput de drum in ceea ce priveste sofisticarea. Nu poti sa gandesti si sa simti placerea de a trai cand ai calcaiul pe ceafa. Nu exista porti deschise spre rafinament cand nevoile esentiale nu sunt satisfacute. Ca neam, am inceput sa ne ridicam de putin timp, de nici doua sute de ani. Nici nu trebuie sa gasim stilul, trebuie intai sa aflam ce inseamna stil.

AVEM NEVOIE DE UN PLAN NATIONAL

Daca ar fi sa fortam o plasare, o definitie, unde s-ar afla „stilul“ nostru?

Intre vicii mostenite si aspiratii necon stientizate. Exista si domina un grad mare de nefinisare, de nefinitudine, care se vede chiar in existenta publica. Unde nu sunt prosti, sunt smecheri sau golani. Dar nu e o problema de individ, ci de timpul istoric in care ne aflam. E timpul lor. Si este o problema de fundatie. Venim dupa foametea de la sfarsitul comunismului. Cand am vazut, in 1981, ca se face coada la pui – pana atunci erau mereu pui, pulpe in galantare – mi-a devenit evident ca vin vremuri grele. Ceausescu i-a aruncat pe romani atunci intrun soi de proces de socializare fortata. Zambeam librareselor ca sa-mi pastreze carti, duceam cartile la chelnerita de la cantina sau de la restaurant ca sa-mi dea pui, puiul il dadeam mai departe pe o lada de pepsi, care pleca mai departe... Eram comis-voiajori ai propriilor noastre nevoi. Cand intrai in Alimentara nu intrebai „De care vin aveti?“, ci „Aveti vin?“. Daca aveau, luai. Ajunsesem, practic, o societate medievala, un despotism de tip medieval care nascuse si o economie de tip medieval, bazata pe troc. Despre ce rafinament mai putem vorbi? Cine si-ar putea asuma aceasta calitate? Daca nu este asumata de o clasa de mijloc, atunci nu este decat un excentrism, din punct de vedere social.

ULTIMUL LA GARA…

Deci ar fi vorba despre o criza de valori nascuta dintr-un context istoric care ne-a dus multi pasi in spate... Nu suntem europeni? Nu ne obliga legea sa ne asumam valorile moderne?

Se pare ca nu avem nici o graba in a ne racorda la valorile contemporane, la valorile “gratuite”, care ni se dau, ni se pun in fata drept exemplu. Construirea unui racord solid, functional, se loveste de propria noastra incapacitate. Noua nu ne place sa ne urcam in tren, ne place sa ne agatam de ultimul vagon si sa ne lasam tarati... Asta daca avem noroc sa-l prindem. Este valabil in tot ceea ce facem, de la fotbal la politica. Putem spune cu mana pe inima ca „lumea e in alta parte“. Exista cai de iesire, dar iesirea presupune construirea unui proiect national. Trebuie sa ne oprim, sa avem ragazul sa ne intrebam cine suntem, ce facem, ce stim si ce trebuie sa facem – iar noi numai parte de ragaz nu am avut pana acum, mai ales de doua decenii incoace. Trebuie sa stabilim clar: dom’ne, peste 50 de ani, noi o sa facem elice pentru barci, asta e viitorul, asta e tinta.

PRIN CULTURA SPRE BUN-GUST SI GUSTURI BUNE

E nevoie de reconciliere si uniune nationala, cu ghilimelele de rigoare...

Ar fi nevoie, dar uita-te la rezultatul votului de la prezidentiale: cu greu se putea imparti mai milimetric un popor in doua… Ce unitate? Ce coerenta?

Si totusi noi stam cu oua de prepelita à la Pastorel in fata, vorbim normal... Nu ar fi mai bine sa recadem in perioada interbelica?

Idolatrizam degeaba aceasta perioada. Politica, furtul, jocul de influente, tradarea, moravurile – toate erau la fel ca astazi. In mare nu s-au schimbat multe lucruri. Cel mai important lucru care s-a pierdut este racordul la cultura europeana. In perioada interbelica aveam doua lucruri: generatia nascuta din cei care se scolisera in Europa, deci primeau o educatie in spiritul unor valori, si aveam marile familii, prin care ne racordam direct la oamenii vremii, cum era prietenia notorie care il lega pe Proust de familia Bibescu. Romania era, in acea vreme, leagan pentru experimentalism si avangarda. Se forma un stil…

Toate revistele de azi sunt de „stil de viata“. Revenind la problemele noastre de finete, rafinament si stil: cum e mai plauzibil: prin mancare si vin spre cultura sau prin cultura spre oeno-gastronomie?

Cred ca este nevoie ca un om care are cultura - deci are puterea de intelegere si disponibilitatea de a asculta, de a asimila – sa fie luat de mana de catre un ghid si sa i se arate cu degetul toate lucrurile pe care le avea in fata, dar la care nu s-a gandit niciodata. Este nevoie ca unui „posesor de cultura“ sa i se adreseze bucatarul, care sa-i povesteasca texturile, aromele, intentiile, sa-i spuna la ce trebuie sa se astepte... Sa vina sommelierul si sa ii povesteasca vinul, sa-i spuna, daca este nevoie, si minciuna aia frumos brodita de departamentul de marketing... Aici este vorba de o complicitate: daca el mi-o spune, eu il cred. Este nevoie, insa, ca ascultatorul sa fie intr-adevar proprietarul unui oarecare grad de cultura, sa aiba porti deschise prin care sa patrunzi spre el, atunci cand ii picuri stropul de acid, sa se nasca o explozie. Si cred ca acesti oameni ar deveni ambasadori ai bunului gust. Eu nu cred in oameni de cultura posomorati. Daca stii ce sa cauti, gasesti bucurii si in literatura proasta... Dar e nevoie, mai intai, de un pic de belsug. In saracie, aceste lucruri raman imposibile. Din pacate, de jur imprejurul nostru e inca jungla, primitivism, inca suntem in faza „bare necessities“. Dar sunt sigur ca suntem pe calea cea buna. Mai mult decat atat, suntem o tara norocoasa, ne iese totul fara sa facem nimic ca sa iasa - am rasturnat comunismul fara sa fi luptat impotriva lui. Suntem pe calea cea buna, doar inconsistenta din noi ne incetineste, ne face sa adoptam un alt ritm decat al restului lumii.

 

Adauga comentariu